Monday 28 June 2010

Comati

Povestea trupei Comati incepe in 20 ianuarie 2005. (Plecasem de la marea mea pasiune pentru daci, care m-a facut in timp sa aflu cu mult mai mult decat se scria in manualele de istorie, sa strang niste carti rare si iata, imbinand o alta mare pasiune pentru muzica, sa pun bazele unei trupe al carei "teren de joaca" este gradina dacilor).

Si atunci, ca si acum, imi dadeam seama cat de greu reusesti sa aduni niste oameni care sa vibreze pe aceleasi unde, sa traiasca in mod asemanator niste sentimente, astfel incat intr-un final sa iasa acea coeziune muzicala si spirituala. Iata ca in iarna lui 2005 ne adunam in camera mea din Fagaras, printre felii de cozonac si pahare cu vin, alaturi de Sorin, Marcel si Nashu, trei prieteni pe care ii simteam ca ii pot coopta in acest proiect, mai ales pentru ca ii cunosteam ca oameni, nu doar ca muzicieni (si acest lucru va conta mereu intr-o trupa).

Au fost doar cateva intalniri, dar de fiecare data sustinute de o puternica efervescenta creativa si de inspiratia care se "abatea" asupra noastra. Astfel ca in zilele acelea am facut aproximativ 10 piese, inca si mai multe aflandu-se pe arcul dacic, inca in stadiul de proiect, dar gata sa tasneasca in vazduh.

In afara de o piesa de atmosfera, a carei versuri le-am scris eu, toate celelalte se bazeaza ca text pe versurile unor poeti romani contemporani. Muzica este in totalitate facuta de noi. Stilul abordat? Cred ca cel mai bine ne incadram la folk.

Apoi fiecare ne-am imprastiat prin tara. Eu si Sorin am mai incercat, alaturi de alti oameni, sa continuam proiectul Comati in Bucuresti, dar fara succes. Tocmai ce va spuneam adineauri, fiecare simtea ca alta e directia pe care trebuie sa mergem.

Asta pana in primavara lui 2009, cand am inceput sa merg la serile organizate in fiecare joi de Daniel Fat in Nautilus. Mi-a placut atmosfera si am mai trecut pe acolo, ducand si aducand diversi prieteni. Oamenii chiar se simteau bine si se facea 2-3 dimineata fara sa-ti dai seama, mai ales ca Daniel e o gazda care stie foarte bine cum sa faca atmosfera si sa te faca sa te simti putin acasa. Pe langa invitatii din fiecare editie, "open microphone". Asa am ajuns ca impreuna cu Mishu, cu Glazione si cu ceilalti sa ii mai sustinem pe ceilalti cu percutia sau sa facem niste scurte jam sessions.

Mergand pe acest firesc fir, m-am gandit ca si Comati si-ar gasi bine locul acolo. Si uite asa, dupa 4 ani, trupa Comati si-a reluat activitatea si a dat prima cantare in/cu public. Comati insemnand Sorin si cu mine, sustinuti de Mishu la percutie. Gasiti mai jos cateva imagini de la aceasta cantare si aici un articol despre invitatii si atmosfera de atunci.




In asteptarea filmarilor de atunci, va prezentam intre timp piesa Trasnetul geto-dac, cantata de mine si Sorin, precum si una dintre piesele noastre "de rezistenta", Din nou, dacii liberi, inregistrata mai demult de Sorin si Marcel. In urmatoarele luni vrem sa inregistram asa cum trebuie piesele facute pana acum si sa dam drumul paginii de pe MySpace si canalului Comati de pe youtube. Si desigur, speram sa ii adunam si pe ceilalti 2-3 oameni care sa intregeasca sunetul Comati.

Promitem sa va tinem la curent cu viitoarele cantari!




Wednesday 9 June 2010

Cum a fost la FITS 2010

Adica la Festivalul International de Teatru de la Sibiu. Zice-se ca si-atins limita maxima, tot ce mai poate aduce sunt niste imbunatatiri de ordin calitativ. Anyway....

Daca acum doi ani am stat o dupa-amiaza si o noapte si am vazut cateva concerte foarte faine in oras si in cetate, inainte sa plec spre TIFF, de data asta am stat un weekend intreg, de vineri pana duminica. Bilete la piesele de teatru pe care as fi vrut sa le vad se epuizasera cam de multisor, asa ca din program a ramas doar partea artistilor de strada, dar care sincer ma incanta oricand si oriunde. Ma intreb oare daca au existat doua festivaluri paralele, unul mai "cult", cel din teatre, si unul mai "popular", cel din strazi si piete.

In caz ca e corecta impartirea, atunci noi am facut parte din cel de-al doilea. Ne-am adunat treptat unii dinspre Bucuresti, unii asteptand la Sibiu, sa refacem trupa si sa bucuram trecatorii cu ale noastre cantari, ca in vremurile bune din Sighisoara si Sinaia. Si a fost chiar placut, ne-am simtit bine, noi intre noi, noi si cei care se opreau sa ne asculte, sa ne faca vreo poza, sa ne aplaude sau chiar sa ne multumeasca.

Legat de povestea cu cantatul, am avut niste experiente simpatice, dar care mi-au reamintit cum sunt sibienii. La un moment dat, cand ne pregateam pentru o cantare, doi politisti comunitari ne-au spus foarte amabil ca este nevoie de autorizatie pentru asemenea activitati. Si am inceput sa cutreieram institutiile publice care erau mai toate inchise atunci. Pornind de la Info Point la Primarie, de acolo la Politia Centrului Istoric. Am intalnit niste oameni deosebiti aici, cred ca au stat vreun sfert de ora cu noi incercand sa ne ajute cu tot ce au putut. Au intrebat, au dat telefoane, pana la urma mai in gluma, mai in serios au zis ca putem canta la ei in fata daca nu se rezolva. Cu politistii astia, cu gardienii pe la care am tot cerut un sfat am ajuns sa ne intalnim prin centru si sa ne salutam de fiecare data (a se intelege respectul reciproc; ba chiar unul mi-a urat "pofta buna" cand m-a vazut intr-o zi mancand pe centru).

Am ajuns apoi si la directorul festivalului, incercand un ajutor de acolo. Si asa am nimerit la lansarea de carte si vin a lui Mircea Dinescu. Cat stateam noi pe acolo asteptand sa se termine, am scos instrumentele si ne jucam, cu chef de cantare. Si atunci ne-au prins si domnii de la Catavencu in fotografia de mai jos, pe care au publicat-o fara ca macar sa ne ceara vreun consimtamant. Rusinica!


Sa mai zic de o chelnerita de la o terasa, care neavand in meniu ceea ce vroiam, ne-a trimis la colegii de langa si ne-a spus chiar si ce oferta aveau? Pai unde vezi asa ceva in Bucuresti?

L-am cunoscut pe Profesor, m-am reintalnit cu prieteni din State, pe care nu-i mai vazusem de cativa ani, am petrecut cateva zile foarte faine in fosta capitala culturala europeana, in care mai mereu se intampla cate ceva. Bravo lor!