Dupa cum stiti, luna septembrie a fost plina de evenimente culturale de exceptie, cel mai de seama fiind Festivalul si Concursul International "George Enescu", urmat in ultimele zile ale lunii de Viena Music Film Festival. Piata Ateneului a devenit Piata George Enescu, locul unde s-au desfasurat o parte din concertele de la festivalul Enescu si concertele de la Viena Music Film Festival.
Am fost la cateva concerte in aceste saptamani si am observat multimea spectatorilor in fiecare seara. Cultura a coborit in strada! Cam asta a fost primul gand cand am vazut cei cateva sute de oameni adunati in fiecare seara, pentru concertele de muzica clasica, in Piata Ateneului. Cred ca, cel putin in varianta concertelor in aer liber si a proiectiilor de concerte, aceste festivaluri au avut si o tenta de "popularizare" a muzici clasice, aducand-o mai aproape de public larg. In articolul "Cu seriozitate, despre divertisment", Adrian Iorgulescu spunea in acest sens: "Întrebat despre raportul muzică uşoară – muzică grea, absolut corect, G. Enescu, neasociîndu-le, observa că în practică ar trebui operat cu alte concepte de sorginte axiologică, respectiv, muzică bună şi muzică proastă. Şi se declara, spre exemplificare, un admirator al valsurilor lui J. Strauss. "
Repertoriul clasic nu trebuie sa fie accesibil doar unui numar restrans de "initiati", care privesc cu dispret la "profanii" care incearca de cele mai multe ori cu bunavointa, venind poate dinspre alte scene ale muzicii, sa intre in acest univers. Am vazut in Piata Ateneului diverse fetze, acrite foarte tare de multimea "profanilor" care se intampla sa le obtureze vederea si care au venit parca "neinvitati" la acest gen de eveniment. Sunt acele fetze pe care le regasesti epatand la Ateneu (si uneori, in primele randuri de la Opera), unde se simt in largul lor si daca s-ar putea, sa devina un loc de portile caruia sa poata trece doar cei cu care impartasesc aceleasi vederi. Iorgulescu din nou: "O structură psihică elevată şi complexă se caută şi se regăseşte pe sine, în orice fel de partitură scrisă cu har, cu sinceritate, cu profesionalism. De aici încolo, respectând fiecăruia dreptul la opţiunea artistică, să conchidem că aerele de superioritate ale unora (compozitori, critici, interpreţi, ascultători) nu-şi au rostul când vorbim despre genuri fonice. Contrariul frizează o atitudine sau un comportament ce pendulează între snobism şi ridicol."
Bineinteles, aceasta atitudinea voit "elitista" se intalneste si pe alte categorii de public, vezi rockerii care iti spun cam cu acelasi dispret: "Ce? N-asculti black? Nici death? Pai du-te de aici! Nu esti un adevarat, frate!" Unii ar vrea sa adanceasca pe cat de mult posibil aceasta "prapastie" intre muzica "usoara", pentru un public larg si avand o varietate de genuri si muzica "grea", clasica, care inca se indreapta spre un public mai restrans. "Strangeri de mana" intre cele doua exista si s-au mai vazut: colaborarile intre mari trupe din aria rock si orchestre simfonice sau cantareti de opera: Metallica si Orchestra Simfonica din San Francisco, Freddie Mercury si Montserrat Caballe, Iris si Felicia Filip sau chiar intre originala Ada Milea si excelentul muzician Alexander Balanescu. Si imi aduc acum aminte si de Nigel Kennedy, excentric muzician "clasic", si zambesc gandindu-ma la acele fetze de mai sus, ce au fost profund oripilate de "maimutarelile" acestuia. What about the music?
Ca in aria atat de larga a muzicii "populare" si a divertismentului intra si o multime de genuri si productii care nici nu isi merita numele pronuntat, este un fapt deja probat. "Nu-i mai puţin adevărat însă, că în aria sa au intrat şi intră frecvent producţii subculturale (ceea ce dă apă la moară detractorilor săi). Practic,oribilităţile sonore, kitsch-urile în materie îşi au sursa principală în piesele generic intitulate pop, vadul unde – îndeosebi în ultimii ani – surogatele au invadat piaţa. Lipsa talentului, a discernământului, a meşteşugului a permis, cu largul concurs de împrejurări şi aranjamente al producătorilor şi difuzorilor, lansarea unor aberaţii pe note, cu pretenţie de şlagăr, care aduc atingere bunului simţ colectiv (başca celui muzical). Goana după modă, după ineditul de-un sezon (cald sau rece), ignorarea aproape ostensivă a “meseriaşilor” în domeniu a determinat o teribilă dislocare de forţe în favoarea diletanţilor agresivi . Şi, pe cale de consecinţă, o regretabilă confuzie valorică, susţinută de interese comerciale şi publicitare clar-obscure. Faptul că groapa cu deşeuri a muzicii uşoare e prea plină nu mai miră şi, din păcate, nu mai îngrijorează pe nimeni."
Va recomand sa cititi in intregime articolul lui Adrian Iorgulescu, din care am citat mai sus. Este un articol foarte bine scris si vorbeste tocmai despre aceasta "antagonie" intre divertisment si muzica "usoara" pe de o parte si muzica clasica, "serioasa", pe de alta parte. In continuare va las cateva inregistrari de la Viena Music Festival, concertul de inchidere sustinut de Brass Quintet Bucuresti, o doamna si cinci domni cu adevarat talentati si profesionisti, care, cu zambetul pe buze, stiu sa construiasca un pod intre cele doua "maluri" amintite mai sus, dandu-ne o muzica de cea mai buna calitate. Repertoriul lor variaza de la preclasic-clasic, trecand prin romantism si pana la muzica americana, latino si adaptari din folclorul romanesc.
Am fost la cateva concerte in aceste saptamani si am observat multimea spectatorilor in fiecare seara. Cultura a coborit in strada! Cam asta a fost primul gand cand am vazut cei cateva sute de oameni adunati in fiecare seara, pentru concertele de muzica clasica, in Piata Ateneului. Cred ca, cel putin in varianta concertelor in aer liber si a proiectiilor de concerte, aceste festivaluri au avut si o tenta de "popularizare" a muzici clasice, aducand-o mai aproape de public larg. In articolul "Cu seriozitate, despre divertisment", Adrian Iorgulescu spunea in acest sens: "Întrebat despre raportul muzică uşoară – muzică grea, absolut corect, G. Enescu, neasociîndu-le, observa că în practică ar trebui operat cu alte concepte de sorginte axiologică, respectiv, muzică bună şi muzică proastă. Şi se declara, spre exemplificare, un admirator al valsurilor lui J. Strauss. "
Repertoriul clasic nu trebuie sa fie accesibil doar unui numar restrans de "initiati", care privesc cu dispret la "profanii" care incearca de cele mai multe ori cu bunavointa, venind poate dinspre alte scene ale muzicii, sa intre in acest univers. Am vazut in Piata Ateneului diverse fetze, acrite foarte tare de multimea "profanilor" care se intampla sa le obtureze vederea si care au venit parca "neinvitati" la acest gen de eveniment. Sunt acele fetze pe care le regasesti epatand la Ateneu (si uneori, in primele randuri de la Opera), unde se simt in largul lor si daca s-ar putea, sa devina un loc de portile caruia sa poata trece doar cei cu care impartasesc aceleasi vederi. Iorgulescu din nou: "O structură psihică elevată şi complexă se caută şi se regăseşte pe sine, în orice fel de partitură scrisă cu har, cu sinceritate, cu profesionalism. De aici încolo, respectând fiecăruia dreptul la opţiunea artistică, să conchidem că aerele de superioritate ale unora (compozitori, critici, interpreţi, ascultători) nu-şi au rostul când vorbim despre genuri fonice. Contrariul frizează o atitudine sau un comportament ce pendulează între snobism şi ridicol."
Bineinteles, aceasta atitudinea voit "elitista" se intalneste si pe alte categorii de public, vezi rockerii care iti spun cam cu acelasi dispret: "Ce? N-asculti black? Nici death? Pai du-te de aici! Nu esti un adevarat, frate!" Unii ar vrea sa adanceasca pe cat de mult posibil aceasta "prapastie" intre muzica "usoara", pentru un public larg si avand o varietate de genuri si muzica "grea", clasica, care inca se indreapta spre un public mai restrans. "Strangeri de mana" intre cele doua exista si s-au mai vazut: colaborarile intre mari trupe din aria rock si orchestre simfonice sau cantareti de opera: Metallica si Orchestra Simfonica din San Francisco, Freddie Mercury si Montserrat Caballe, Iris si Felicia Filip sau chiar intre originala Ada Milea si excelentul muzician Alexander Balanescu. Si imi aduc acum aminte si de Nigel Kennedy, excentric muzician "clasic", si zambesc gandindu-ma la acele fetze de mai sus, ce au fost profund oripilate de "maimutarelile" acestuia. What about the music?
Ca in aria atat de larga a muzicii "populare" si a divertismentului intra si o multime de genuri si productii care nici nu isi merita numele pronuntat, este un fapt deja probat. "Nu-i mai puţin adevărat însă, că în aria sa au intrat şi intră frecvent producţii subculturale (ceea ce dă apă la moară detractorilor săi). Practic,oribilităţile sonore, kitsch-urile în materie îşi au sursa principală în piesele generic intitulate pop, vadul unde – îndeosebi în ultimii ani – surogatele au invadat piaţa. Lipsa talentului, a discernământului, a meşteşugului a permis, cu largul concurs de împrejurări şi aranjamente al producătorilor şi difuzorilor, lansarea unor aberaţii pe note, cu pretenţie de şlagăr, care aduc atingere bunului simţ colectiv (başca celui muzical). Goana după modă, după ineditul de-un sezon (cald sau rece), ignorarea aproape ostensivă a “meseriaşilor” în domeniu a determinat o teribilă dislocare de forţe în favoarea diletanţilor agresivi . Şi, pe cale de consecinţă, o regretabilă confuzie valorică, susţinută de interese comerciale şi publicitare clar-obscure. Faptul că groapa cu deşeuri a muzicii uşoare e prea plină nu mai miră şi, din păcate, nu mai îngrijorează pe nimeni."
Va recomand sa cititi in intregime articolul lui Adrian Iorgulescu, din care am citat mai sus. Este un articol foarte bine scris si vorbeste tocmai despre aceasta "antagonie" intre divertisment si muzica "usoara" pe de o parte si muzica clasica, "serioasa", pe de alta parte. In continuare va las cateva inregistrari de la Viena Music Festival, concertul de inchidere sustinut de Brass Quintet Bucuresti, o doamna si cinci domni cu adevarat talentati si profesionisti, care, cu zambetul pe buze, stiu sa construiasca un pod intre cele doua "maluri" amintite mai sus, dandu-ne o muzica de cea mai buna calitate. Repertoriul lor variaza de la preclasic-clasic, trecand prin romantism si pana la muzica americana, latino si adaptari din folclorul romanesc.
Aram Khachaturian - Dansul Săbiilor din baletul Gayaneh
Sonny Kompanek - Killer Tango (1)
Sonny Kompanek - Killer Tango (2)
No comments:
Post a Comment